Îmi amintesc că înainte de 3 ani am mâzgâlit cu creionul peretele lângă patul meu. Imaginea aceea a rămas cu mine.
Îmi amintesc de clovnul desenat la grădiniță.
Îmi amintesc de portretul tatei pe care l-am făcut când eram pe la liceu.
Îmi amintesc că desenam mereu un televizor pe o masă. Și biblioteca din camera în care învățam.
Îmi amintesc de obsesia mea de a desena chipul lui Charlin Chaplin de mărimea unei poze de buletin pe fiecare pagină de caiet.
Îmi amintesc că mă fascinau muzeele.
Îmi amintesc că intram în toate magazinele cu materiale pentru pictură și îmi era bine.
Am dus o viață atât de anostă, încât în afară de câteva tristeți persistente și bucurii efemere, nici n-aș avea ce povesti. Cu toate acestea, am făcut destule terapii contra amândurora, însă, cum era și de așteptat, nu au avut niciun efect. Bucuriile au trecut de la sine, iar tristețile au rămas tot de la sine. Anii au trecut, deceniile au trecut și iată că de la un moment dat, vulcanul a început să fumege, dar atât de subțire, încât nici măcar eu n-am observat. Acum, retrospectiv, îmi dau seama că demult emanam două feluri de fum, anunțând două feluri de lavă, dar m-am tot luat cu altele.
Aparent circumstanțial, m-am orientat devreme în viață spre diode, tranzistori, rezistențe, condensatori, tiristori, leduri, fire, contacte, cablaje, unde, coduri, transmisiuni, recepții, comunicare, echipamente, șiruri nesfârșite de date – inevitabil am ajuns ingineră de telecomunicații. Ce-o fi asta oare? Am realizat că este unul dintre ”fumuri” abia când m-am surprins că umpleam orice gol de timp cu scheme electronice care însă nu erau electronice. Am adunat caiete întregi și un teanc gros de șervețele de masă cu astfel de scheme. Desigur că faianța din baie și bucătărie devenise și ea tot un cablaj. Când faci sute de scheme electronice fără niciun sens tehnic, înseamnă că ești pe tărâmul metaforelor. Până acum, nu am descifrat niciuna, aderând fără să-mi dau seama la viziunea poetic-filosofică a inefabilului din poezia lui Blaga, ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
La vârsta când pictorii încărunțesc, sunt consacrați și fredonează ”La bohème, la bohème/Ça voulait dire/On est heureux”, pe mine mă lovise și damblaua picturii. La început am desenat cu creionul, tot așa, modest, ca la școala gimnazială. Și ce desenam? Chiar nu știu nici azi. Mâna mergea singură, ”de la sine”, iar eu mă uitam la ea cu o curiozitate neputincioasă și cu bucurie că ceva a ieșit. Am pățit întocmai cum a fost cu ”cablajele”, numai că în locul lor au apărut un fel de inundații, adică de forme informe care aici se lățeau, aici de îngustau și se tot reformau mereu altfel ca norii de pe cer. Cu anii s-au adunat sute de hârtii, bilețele, foi, dar și caiete de desen pline cu această meteorologie apoasă.
Cu timpul au apărut tot mai clar niște forme ”onirice” tot mai mari și mai colorate, încât mă gândeam să-mi cumpăr uși și obloane ceva mai mari ca să le găzduiesc. Mă văd înconjurată de pensule, tuburi de vopsele, vase, peneluri, șevalete, cărți de estetică, volume de istoria artei și prieteni cu care să beau un ceai în atelier.
